Aproape toți încep la fel. Se așază, și primul lucru care iese e fișa postului. De câți oameni răspund, ce procese țin, cui raportează, ce s-a mai adăugat în ultimii doi ani peste ce era la început. Sau varianta cealaltă, cu impasul: ce nu mai merge, de când, ce au încercat deja, de ce n-a ținut.
Amândouă variantele sunt corecte și complete, și din amândouă lipsește exact omul care vorbește.
Nu întrerup, pentru că n-am de ce: e singurul limbaj pe care l-a exersat cincisprezece ani. Descriere i-au cerut și evaluările anuale, și CV-ul, și ședințele, iar altceva nu i-a cerut nimeni niciodată. Uneori o spun și direct, la un moment dat: „nu știu să vorbesc despre mine”.
La un moment dat pun o întrebare mică. Nu una mare, nu „care sunt punctele tale forte” — la aia nu poate răspunde nimeni onest despre el însuși. Una laterală, aparent fără miză, care de multe ori nici nu e despre job.
Și atunci se schimbă ceva — nu conținutul, ci ritmul. Omul se oprește din enumerat, se uită în altă parte și începe cu „păi, acum vreo doi ani a fost o situație…” și, fără să-și dea seama, trece din fișa postului în propria poveste. În cinci minute spune mai mult despre el decât în jumătatea de oră dinainte.
Tu probabil n-ai la dispoziție o oră și pe cineva care ascultă. Ai cinci minute și o întâlnire care contează. Dar întrebările astea se pot pune și singur, dacă știi în ce direcție se pun.
«Nu știu să vorbesc despre mine» nu înseamnă că ai prea puțin de spus
Fraza „nu știu să vorbesc despre mine” o spun, aproape întotdeauna, oameni cu peste zece ani de muncă în spate. Cineva la început de drum nu are problema asta. El are puțin material și îl știe pe tot.
Problema apare când ai prea mult și nu mai vezi ce contează.
De obicei arată în trei feluri. Primul: ai o singură propoziție memorată despre tine, cea din CV, scrisă acum câțiva ani și actualizată de-atunci prin adăugare. Nu prin regândire. Al doilea: când ți se cere să spui mai mult, împrumuți vocabularul rolului: „coordonez o echipă”, „mă ocup de partea de proces”, „lucrez pe zona de operațional” — formulări corecte, pe care le-ar putea rosti identic oricine altcineva cu aceeași funcție. Al treilea: când simți că nu e destul și ai vrea să spui mai mult, te oprește o teamă legitimă, să nu pară că te lauzi, așa că te retragi în general. Iar generalul e sigur și invizibil în același timp.
Costul nu e că faci o impresie ștearsă, ci că munca ta rămâne nevăzută chiar și când e bine făcută, iar omul din fața ta pleacă acasă cu titlul tău de job, nu cu tine. Nu are ce să-și amintească peste trei luni, când apare situația în care ai fi fost exact persoana potrivită.
Descrierea te ascunde. Povestirea te dezvăluie
Diferența dintre cele două e simplă și are un test.
Descrierea folosește etichete pe care le poate folosi oricine din rolul tău. Povestirea folosește o situație pe care numai tu ai trăit-o.
Ia o competență reală și pune-o în ambele forme.
Descriere: „Sunt un bun comunicator.”
Povestire: erai într-o ședință în care două departamente vorbeau de o oră fără să se înțeleagă, fiecare convins că celălalt nu vrea să colaboreze. La un moment dat ai spus, cu alte cuvinte, exact ce spusese unul dintre ei cu zece minute înainte. Iar celălalt a răspuns „aaa, păi așa da”. Ședința s-a terminat în cinci minute.
A doua versiune nu e mai lungă din vanitate, ci pentru că este informație — se vede în ea ce ai auzit, ce ai făcut și ce s-a schimbat după. Prima e o categorie în care intră zece mii de oameni.
Aici se rezolvă și teama de laudă, și merită spus limpede, pentru că e pe dos față de cum pare: nu te lauzi când povestești. Te lauzi când descrii. Când povestești o situație, nu îți atribui nimic — spui ce s-a întâmplat, iar cel care ascultă trage singur concluzia. Iar concluzia trasă de el e mult mai solidă decât orice adjectiv ai fi pus tu acolo. Descrierea, în schimb, te obligă să folosești adjective, pentru că nu are conținut. „Sunt un bun comunicator” e o afirmație pe care cel din fața ta trebuie s-o ia pe cuvânt, în timp ce „am repetat cu alte cuvinte ce spusese colegul și ședința s-a terminat în cinci minute” nu cere să fie crezută.
Așa că „nu știu să vorbesc despre mine” e, de cele mai multe ori, „nu știu ce să aleg din tot ce am făcut”.
Întrebările sunt mici
Nu sunt un chestionar și nu se bifează, e ce rămâne al tău în orice context. Sunt direcții în care să-ți muți privirea — iar prima mișcare, aproape întotdeauna, e în afara jobului.
Unde e zona în care te simți în largul tău, fără să fie vorba despre muncă?
E prima pentru că e cea mai contraintuitivă: ai venit să vorbești despre carieră și te scot din ea. Motivul e că în afara jobului nu ai roluri de apărat și nici vocabular de împrumutat, iar ce faci acolo faci pentru că îți iese. Prima dată răspunsul e un hobby — alerg, gătesc, citesc. A doua oară, dacă mai stai puțin, apare ce faci de fapt acolo: pui ordine, aduni oameni, repari lucruri stricate, înțelegi cum funcționează ceva înainte să-l folosești. Ăsta e verbul, și e singurul lucru care te urmează când schimbi compania sau chiar domeniul, în timp ce substantivele — manager, coordonator, specialist — rămân în vechea firmă.
Cine spune „nu știu să vorbesc despre mine” are, aproape întotdeauna, materialul — doar că nu l-a strâns nimeni niciodată.
Cu ce vin ceilalți mereu la tine, știind că tu rezolvi?
Sfatul obișnuit e să întrebi oamenii din jur ce văd bun la tine, iar explicația care se dă de obicei e că nu ne vedem singuri calitățile pentru că mintea observă întâi ce e negativ. E adevărat în parte, dar nu acoperă cazul de față: omul care spune „păi asta face toată lumea” își vede foarte bine ce face, doar că îl consideră banal. Nu e pesimism, e lipsă de termen de comparație. Iar întrebarea directă nu ajută prea mult, pentru că cine e întrebat răspunde politicos și general.
Mult mai exact e ce vin oamenii să-ți ceară fără să-i fi întrebat nimeni. Aia e reputația ta reală, iar ea aproape niciodată nu coincide cu fișa postului. Nimeni nu te plătește pentru ea și toți se bazează pe ea. E lucrul pentru care ești căutat, nu cel pentru care ești angajat.
Ce îți ocupă mintea când vrei să ieși din realitatea jobului?
Nu ce faci ca să te odihnești, ci ce te trage acolo unde totul ți-e la îndemână, unde nu trebuie să te forțezi și unde te bucuri. Nu e o întrebare despre pasiuni, ci despre locul în care funcționezi fără rezistență — iar rezistența zero e un semn destul de bun că acolo ai ceva ce alții nu au.
Există și o a patra, dar pe ea o recunoști singur, pentru că vine cu o replică fixă. Se aude cam așa: „păi asta face toată lumea, nu e nimic deosebit, toți se pricep.” Aproape de fiecare dată, lucrul despre care se spune fraza asta e exact lucrul de căutat — nu pentru că ai fi modest, ci pentru că, după atâția ani petrecuți în același cap, n-ai de unde să știi ce e greu pentru ceilalți. Ție îți iese ușor, deci presupui că e ușor pentru toată lumea. Merită să te oprești acolo — e teren pe care o să mă întorc separat, într-un articol întreg.
Și încă ceva, ca să fie corect spus: întrebările de mai sus sunt cele care funcționează cel mai des, nu o listă completă. În realitate, întrebarea potrivită depinde de om, de situație și de ce afli despre el pe parcurs. Cine le ia ca formular și le bifează pe rând obține tot descriere, doar în altă ordine.
Ce faci cu ce iese
Răspunsurile la întrebările astea nu se găsesc cu douăzeci de minute înainte de întâlnire. Nu pentru că ar fi greu de formulat, ci pentru că nu sunt notate nicăieri. Nu li s-a părut niciodată nimănui că trebuie notate — sunt lucruri obișnuite dintr-o zi obișnuită de muncă.
Așa că, atunci când ai nevoie de ele, cauți în gol și găsești tot fișa postului. Nu îți lipsește curajul, ci materialul adunat.
Pentru asta am făcut „Talentul tău e deja acolo” — un ghid scurt de inventar, care te pune să scoți la lumină ce ai făcut deja, înainte să fie nevoie să vorbești despre asta. Nu îți dă o categorie în care să intri, ci o listă cu lucrurile tale. Îl primești pe email, din formularul de mai jos, de la finalul articolului. Uneori, la capătul unui asemenea inventar, se vede că lucrurile pe care le faci bine nu mai încap în rolul de acum, și atunci întrebarea se mută dinspre „cum spun ce fac” spre „ce fac mai departe”.
Iar inventarul nu se poate face întotdeauna singur, dintr-un motiv concret: exact ce te face de neînlocuit e ce ție ți se pare normal. E o observație, nu o ofertă — dar explică de ce e mai ușor cu cineva în cameră.
Cinci minute, altfel
Fraza „nu știu să vorbesc despre mine” nu s-a schimbat pentru el peste noapte.
Aceeași întâlnire, același om, aceleași cinci minute. Diferența e că de data asta nu are o propoziție memorată, ci trei situații în cap. Nu spune că e bun la comunicare, spune ce s-a întâmplat în ședința aia în care doi oameni vorbeau de o oră fără să se audă.
N-a învățat să vorbească despre el. A găsit ce să spună.
